Tot ceea ce ne place este făcut cu efort. Viața însăși apare dupa o perioada de creație care presupune o serioasă implicare atât fizică cât și mentală. Toți vrem să fim cât mai aproape de perfecțiune, ca și cum asta este la îndemana oricui, în orice moment, ca o joacă de copil. Cine vrea să guste din cupa mediocrității?
De curând am revăzut filmul Viața ca o casă. Nu am să-l povestesc aici, deși îl recomand, merită văzut. Casa nouă de la sfârșitul filmului este triumful omenescului, al șansei de a fi părinte chiar și atunci când lucrurile nu au mers cum ți-ai fi dorit, al dragostei dincolo de cuvinte, al frumosului asupra grotescului care există în fiecare dinte noi.
Și am început să mă întreb eu cum îmi imaginez viața? Sigur orice viață este un film și aș putea să abordez lucrurile așa, dar las Cezarului ce-i al Cezarului. Treabă pentru profesioniști și pentru cei inspirați.
Atunci ar putea fii ca o carte în care se scrie o poveste fără de sfârșit, dar mi-am dat seama că nici aici nu pot să mă bag. Cel puțin nu deocamdată.
Au rămas parcurile din Bucuresti pe care le-am bătut cu piciorul de câte ori am avut ocazia. Aș vrea să văd și la noi precizia și încântarea simțurilor pe care o are spre exemplu faimoasa grădină de lalele, Keukenhof, din Olanda. Puteți să vedeți viața așa? Cine a făcut-o, cum a făcut-o, ce fonduri au fost necesare pentru o astfel de grădină? Nu știu dacă este paradisul cum s-au hazardat unii să o numească. Dar poți pătrunde pe apă pâna în mijloc datorită dalelor plasate în aceste scop. Toate simțurile, toate culorile sunt cu tine acolo. Și desigur foarte multe tipuri de flori.
Sau poate o combinație între parc și film. Chiar există, tot în tara lalelor, în Vondelpark, cel mai mare spațiu verde, unde se află și un muzeu al filmului.
Asta aș vrea să găsesc și într-un parc de la noi. Poate îmi ia cineva ideea și o realizeză. Atunci viața ar fi ca o grădină. O grădină dintr-un film care are la bază o poveste fără de sfârșit. Sunt departe de a vedea viața ca o “vacanță”, dar atunci aș fi trează.
Să mă fii adormit într-o așa măsură rutina, praful zilnic, tracasarea cotidiană inerentă și acest mod de a percepe lucrurile să trebuiască a fi stimulat? Probabil că da.
